Aurel Popp apare în peisajul artistic al Transilvaniei la puțină vreme după sfârșitul Primului Război Mondial. Se născuse în 1879, o localitate de șes străbătută de un râuleț cu nume de Iordan: Ier, Ieriu, nu departe de mlaștina Eced, peste care, în anumite momente ale zilei, strălucea o stranie lumină olandeză. Nu a pictat-o niciodată în mod expres, dar a rămas toată viața fascinat de lumină și culoare, în cel mai curat și „pictoricesc“ sens al cuvântului…. „îmi place lumina și îmi place să se simtă lumina soarelui și prin umbră… culorile mele sunt altfel față de cele ale altora… De ce? Știe naiba… Totul depinde de cum suntem noi creați.“ Atras de pictură prin înclinație și instinct, Aurel Popp, artistul, se lasă mai greu definit, iar omul, având un caracter și un temperament ieșite din comun, se lasă cu atât mai puțin descifrat. și omul și opera s-au format respectând cu strictețe canoanele, pentru ca apoi, negându-le, să se încorseteze – și omul și artistul – în propriile canoane și reguli, mult mai stricte decât cele ale lumii cazone în care i-a fost dat să se formeze. „Am abandonat și acele principii și reguli pe care le-am considerat demne de urmat la alții! Am păstrat numai una singură: LUMINA, care strălucește peste tot, atât peste părțile luminate, cât și peste cele aflate în umbră!“ Nedezvăluindu-și niciodată gândul și intenția până la capăt, când omul Aurel Popp afirma ceva cu tărie, din încăpățânare, la rândul lui, artistul, cu aceeași încăpățânare, ținea să-l contrazică. Provenea dintr-o familie de preoți greco-catolici, aflată la a patra generație. Tatăl său moare când avea 5 ani, lăsând în urmă o văduvă cu patru băieți. Niciunul din băieți nu va continua buna tradiție a familiilor de preoți ardeleni. Lui Aurel, sortit preoției, datorită talentului precoce la desen, soarta avea să-i rezerve un alt drum, o lungă, dar parcă fulgerătoare carieră de artist, cu multe izbânzi, dar și cu mai multe poticneli.