Între pictorii mai vechi ardeleni, rămași credincioși marii tradiții, coloriști de neoromantism, păstoși și grei, întârziind prin cheile de bas ale paletei, între culorile prime, trebuie scos în întâiul plan Aurel Popp sau Aurel Papp. El se ține deoparte, în Sătmarul lui, deoparte poate în aceeași măsură de oameni și de noile curente ale artei. Desenul, incizia, marea compoziție în ulei, de atâtea ori de caracter social și de luptă îl arată un stăpân al meșteșugului și un om care a trăit din plin cu vremea lui. Capul soacrei, atât de stilizat, cu încordarea din păienjenișul negru al peniței și cu întoarcerea, și a ei, de la frământarea lumii, cu o privire într-o parte, în jos, ca să nu vadă, dar nu din înfrângere, ci din săturare și plictis, e bogat cât o biografie. Desenele din timpul războiului, cu mizeria istoriei, fiecărui ins în parte și comunităților absurde, pusă violent într-un mediu natural meschinizat sau nepăsător, l-au ajutat și mai mult să se cunoască și să se realizeze. Aurel Popp nu e un uitat, deși toate semnele ar putea să înșele. Vechiul Ardeal n-a lichidat, cu toate vânturile de modernism care-l suflă prin toate ferestrele uitate vraiște. El n-are să se întoarcă la ce-a fost, pentru că nici n-are nevoie: în adâncul lui, încă e nesimțit acel lucru, bun, patriarhal și poate puțin cam înapoiat, cum ni se par părinții, dar păstrătorul și creatorul tuturor bunurilor pe care le risipim larg râzându-l. Cu tendințele lui plastice, nu numai prin ani și nostalgie, Aurel Popp e al acestui timp și mediu. Timpul și mediul îl cer. El se poate valorifica fără teamă de scădere și anacronism. Viața vie nu e niciodată anacronică.

Voi fi silit, în al doilea rând, și tot de porunca mai tare decât mine a realității, eu, care aș dori să mă păstrez mereu în unitate, pentru ca, înțelegând însuși să mă pot face mai ușor înțeles să grupez după creație, și pe creatori potrivit unui criteriu exterior. Artiștii români ardeleni sunt de trei categorii, cu însușiri și dezvoltare deosebită: unii propriu-ziși ardeleni, născuți, trăitori și lucrând în Transilvania; alții născuți sau nu în Transilvania, numai de origine, dar trăind și lucrători în țara veche; și cei din urmă, așezați sau rătăcitori prin străinătate. Număr pe Demian, Ciupe, Aurel Popp, Alexandru Popp, Ladea, sau pe Russu și Matei, sau pe Popea, Rodica Maniu, Teodorescu-Sion, Jalea, Medrea. Lumea e alta decât a noastră, precum se va vedea, și un pictor de-al nostru, care are în același timp, atelier în București și atelier la Paris înseamnă cu totul altceva decât un artist ardelean care a încercat jocul expatrierilor vremelnice. Omul e prea adânc și neînduplecat, ca să nu se cunoască. De atâtea ori și din aceeași pricină a firii, mult mai mult decât împrejurărilor schimbăcioase plecarea lui e fără întoarcere, pe drumurile pământului și pe drumurile artei.

(Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul, 1918-1928, vol. II, București, 1929)