Nu scriu critică, nu vreau. Nu compar dou[ obiecte de artă, ca să le măsor apoi cu un al treilea, din afară. Nu clasific marfa< aceasta este de clasa întâi, aceasta de clasa a doua, aceea de a treia clas[. Nu zic în legătură cu unul „vivat“, în legătură cu celălalt „pereat“. Nu stabilesc școli, direcții, nu constat efecte, influențe, imitații de aiurea. Acestea nu sunt lucruri importante. Mai ales nu sunt importante azi și nu sunt importante pentru noi. 

Nu-l prea caut nici pe artistul creațiilor< nu mă interesează persoana, creatorul, nu îl critic, nu îl categorisesc ca fiind unul mare sau unul neînsemnat, nu-i pun piedici și nu îl elogiez, nici măcar nu îl încurajez. Nu îl îndemn să-și aleagă altă cale, nu vreau să arăt niciun drum, nicio direcție la cei nehotăr]ți. 

Astăzi mă consider incompetent pentru așa ceva. 

Însă, astăzi, eu, cel care sunt un fiu al Ardealului vechi de o mie de ani, aflându-mă într-un mediu nou, între legături noi, într-o societate nouă în fierbere, fiind cetățean al unui stat nou, vreau să caut și aștept răspunsuri de la mulțimea culorilor, liniilor și formelor adunate aici. Eu, cel care acum nu sunt nici român, nici ungur, nici sas, sunt numai un ardelean. 

Să-mi răspundă deci această expoziție care zice despre sine că este „Salonul artei plastice ardelene“. Vorba culorilor, a liniilor și formelor este sinceră, mai sinceră și mai dreaptă ca vorba rostită sau scrisă. Și răspund celui care întreabă. Nu! Noi nu suntem încă culori, linii și forme ardelene, noi suntem numai creații ale unor artiști, care întâmplător locuiesc pe teritoriul Ardealului, sau care eventual sunt originari din Ardeal… Nu, nu suntem neamuri, cel mult, unele dintre noi ne cunoaștem, însă cele mai multe suntem străine unele de altele. Nici nu știm cum 

ne-am adunat atâtea într-o singură sală. Mai mult, una aproape de cealalt[. Cele mai multe dintre noi nici nu putem vorbi una cu cealalt[. Abia-abia înțelegem vorba celuilalt… 

Îmi aduc aminte de povestea străveche despre construirea turnului Babel și despre constructorii lui, care nu-;i `n\elegeau vorbele… Și totuși, turnul Babel s-a construit! Înainte însă constructorii și muncitorii trebuie să se fi înțeles între ei. 

Ce imagine fidelă este această expoziție a Ardealului de azi, care ieri încă nu a fost, însă alaltăieri da, și care probabil mâine încă nu va fi, ca să fie cu siguranță poimâine… 

Această expoziție sigur reprezintă arta plastică a Ardealului de azi, cu aspectul negativ al ei, care azi este ceva pozitiv. 

Culorile, liniile și formele povestesc și altceva< 

– Iacătă, noi suntem aici împreună, maghiari, români și sași. Iacătă, acea anumit[ caracteristică de rasă nici nu se remarcă pe fizionomia noastră, numai ici-colo, abia-abia observabil. E drept, nu ne înțelegem bine reciproc vorba, însă nici nu prea reprezentăm aici rase. Suntem (noi culorile) numai cele care am fugit aiurea în lume și cele care ne-am adunat întâmplător aici. Orfane toate, singuratice toate, și în această privință toate rude unele cu altele… 

Școli, orientări? Nicicum nu simt așa ceva aici. Nici măcar Baia Mare nu reprezintă astăzi nimic. Și asta este singura dezamăgire a mea la această expoziție. Vechea Baia Mare a murit, a trecut, azi fiind doar un nume geografic, însă nu o noțiune artistică, și în niciun fel o calitate aparte. 

Cei trei frați Ferenczy reprezintă poate cel mai puțin din ceea ce așteptam de la Baia Mare. Și nici Ziffer Sándor nu este încă Baia Mare, cu toate că el este singurul care reprezintă un drum aparte, o 

căutare individuală, o străduință serioasă. Și ceva nou, care probabil va caracteriza c]ndva pe mai mulți. 

Ici-colo mă oprește câte o culoare, câte o linie, câte o formă. Îmi reține ochii, se mișcă ceva în suflet< câte un acord vesel sau trist, rime blânde, muzicale, câte un cântec, elegie, ba mai mult, romanță, sau câte o nuvelă corect prezentată. (Sunt aici și versuri proaste, rime șchioape, mai mult, și greșeli de ortografie.) 

Jeddy Sándor, care este deja mai mult decât „decorator“, peisajul furtunos al Elenei Popea, elegia largă și tihnită a contelui Teleki, rutina conoscută a lui Ernő Tibor, doamna Dóczy, portretul foarte serios al lui Demeter Róbert, Andor Boldizsár. Numai întâmplător am luat așa aceste nume, însă sunt mai mulți care sunt buni, cinstiți și corecți, sau eleganți, și care înseamnă muncă și seriozitate. 

M-am oprit separat la Daday, despre care nu știu dacă vrea ceva, sau numai glumește? 

O lume întreagă fierbe, se frământă de șase ani de zile, milioane și milioane se atacă, pier și se atacă țări și națiuni, se nasc noi credințe din cadavrele vechilor credințe zdrobite și căzute la pământ. 

Arta nu este un scop în sine, l’art pour l’art este o minciună, în schimb, tragedia omului este artă și artă este și E liniște în strâmtoarea Șipka de Vereșciaghin, cum este un monument al lui 1918 și Satul dus de vâltoare al lui Dezső Szabó. Azi scriem 1921 și suntem în Ardeal. Prin urmare, eu nu caut ornamente cu un stil anume pentru pereții camerei. În schimb, caut și pretind insistent arta lui 1921. Baia Mare, Cluj, Sibiu, Brașov, Târgu-Mureș, Oradea, Arad< ceva artă vine de acolo, însă eu trebuie să caut mai departe. 

Satu Mare. Să ne oprim aici. Simt că aici îmi bate inima și știu că a bătut aici inima multora. Aici este ceva, totul este gri, îngrozitor de gri< cerul, pământul, gardurile torsionate de sârmă, soldatul mort și ciorile, aceste ciori îngrozitor de gri. De ce dintr-odată ți se strânge pumnul și de ce spui așa tu, românule, ungurule, sasule din Ardeal, că acest tablou spune ceea ce știu și eu, și ceea ce este și în mine< tot blestemul și disperarea, nedreptatea și amărăciunea ultimilor 6 ani. Apoi< o roabă cu un mort și totul este gri din nou. Mai departe, Monstrul din orient și Egalitate, și îmi aduc aminte de Totentanz de Holbein. Însă datarea esta alta, iar acestea de aici înseamnă 1921, chiar dacă nu este pe ele anul. Apoi Ocnașul din salină și Crucea vieții. Adăugând și Autoportretul, avem în față o muncă artistică încă neterminată, însă de o concepție uriașă. Nici nu e important numele< Aurel Popp. Se spune că este român. Însă sigur nu este un pictor român, nici ungur, nici sas. Deocamdată, nici ardelean în sine. Dar ne prezintă ceea ce este și în noi toți și ceea ce vrea să fie exprimat de noi toți, numai că el are curajul să spună și poate spune, iar noi toți, care vrem să construim turnul Babel, înțelegem deja limba lui. Își cunoaște pe deplin meseria, nu bâlbie, mai mult, e un virtuoz. 

Eu nu laud și nu pun piedici. Însă arta lui Aurel Popp m-a consternat și m-a zguduit. Poate el este singurul care se află deja dincolo de căutări. ~și vede clar ținta și înaintează drept pe drumul său către monumentalitate, ceea ce este, la urma urmei, țelul adevărat al fiecărei arte. 

Pe alt drum, însă tot către orizonturi largi, înaintează și Litteczky Endre, care a venit aici tot din Satu Mare. Este simplu și larg, are culori curate, uneori aproape brutale, însă, de exemplu, pe tabloul său cu nr. 308 (Înainte de furtună) aproape că se regăsește monumentalitatea. 

Nu scriu cronică, nici critică. Am zis de la început. Însă am pus întrebări, iar culorile, liniile ;i formele vorbesc. 

Ceea ce acestea toate au spus împreună este mai mult negativ, lucruri pozitive au spus numai doi artiști prin creația lor< Aurel Popp și Litteczky Endre. Rețin numele lor. Poate altora au spus și alții ceva, sau numai alții. Însă eu nu sunt un critic profesionist, numai un om din Ardeal. Nimic altceva. 

Napkelet, 1921, nr. 5-6