„Aurel Popp este un olar? Așa l-am cunoscut: lângǎ roata pe care o învârtea un bulgǎre cleios, de lut, ce lua forme bizare sub degetele nervoase ale meșterului.
În semiobscuritatea modestei fabrici de ceramicǎ din Sǎtmar, în huruiala aceia surdǎ a muncii umile și spornice, în atmosfera de vecernie a hrubei, în care muncitorii se confundau cu materialul, de pǎreau ei însǎși de piatrǎ, de ciment sau de clisǎ, Aurel Popp mi s-a înfǎțișat ca un apostol în mijlocul mulțimei trudnice și nǎdǎjduitoare.
Nu sunt deloc un entuziast, iar scepticismul mǎ ademenește grav ca o femeie pasionatǎ care agoniseazǎ pe genunchii unui bǎtrân.
Auzisem de pictorul-sculptor Aurel Popp ca de un personagiu și aveam acuma în fața mea un lucrǎtor, dar un lucrǎtor cu o seninǎ siluetǎ nazariteanǎ.
Trǎim într-un secol de fariseism feroce, și pentru asta toate atitudinile ce ies din „banal“ mǎ intimideazǎ sau mǎ dezgustǎ, fiindcǎ bǎnuesc sub ele minciuna care știe sǎ speculeze calda sentimentalitate a celor mulți și proști.
Dar Aurel Popp, – cu figura de bronz sub pǎlǎria mare de postav negru, pǎtatǎ de uscate urme argiloase, – m-a impresionat ca o vedenie, care ne revine de pe țǎrmurile unui imperiu al pǎcii, al muncii, al iubirei de aproapele și al respectului religios pentru Artǎ.
În atelierul lui, care nu mai era acela al olarului – un vast atelier, unde lumina largǎ și molcomǎ muia pânzele într-o baie de argint mat –, Aurel Popp îmi destǎinui, cu liniștea adâncǎ a omului care a suferit între oameni și pentru oameni, de câte nǎzuinți uriașe îi este mǎcinat sufletul și de zvâcnirea câtor planuri nebune stau sǎ-i plesneascǎ tâmplele:
– Nu sunt pictor. Nu sunt deloc artist. Am crezut cǎ sunt. Vremea m-a desmințit – și m-am întors, nu umilit, dar renǎscut, acolo unde trebuie sǎ se întoarcǎ toatǎ lumea: la munca umilǎ și cinstitǎ.
O astfel de Artǎ – adicǎ o Artǎ care sǎ aibǎ avântul unei predici, ori netezimea tǎioasǎ a unei spade – nu putem face astǎzi. Ne-ar închide. și predica, și spada sunt deopotrivǎ de primejdioase pentru „siguranța statului“ – când nu sunt puse în serviciul bandelor organizate care exploateazǎ norodul.
Avem așa de mulți artiști în țara aceasta și pretutindeni. Așa de mulți – și atâtea slugi! În fiecare artist, o slugǎ! Fǎuritori de sosuri agreabile și picante pentru stomacurile putrede ale nababilor trândavi.
Avem o artǎ coruptǎ și corupǎtoare, o artǎ a parazitismului suprasatisfǎcut. Ne-ar trebui una, profundǎ, tumultuoasǎ, vajnicǎ; o artǎ în care sǎ se oglindeascǎ formidabila frǎmântare intimǎ din sufletul noroadelor toate, în care sǎ clocoteascǎ strigǎtul dupǎ dreptatea cea mare, de mult așteptatǎ, și vuetul nǎpraznic al forței curate ce stǎ întemnițatǎ în adâncuri.
Eu am încercat.
Societatea actualǎ nu primește însǎ o asemenea artǎ, care-i tulburǎ tihna intestinului gros și-i strecoarǎ în suflet o spaimǎ stupidǎ. Arta mea nu era fǎcutǎ pentru bucuriile grase ale buricului și nici nu se punea în slujba întunericului, savant distribuit ca un narcotic necesar stǎpânirii, în obștea credulǎ și bunǎ ca o vitǎ.
:i iatǎ-mǎ reîntors la munca cea simplǎ, cea curatǎ, cea fǎrǎ nebunie: la munca muncitorului de strǎchini, pentru trebuințele imediate ale vieții…
În felul acesta îmi ajut efectiv semenul. Cǎci toatǎ satisfacția omului în aceasta se rezumǎ: sǎ fie de folos aproapelui…
***
Priveam cu ochii umezi în ochii aceia negri, adânci și buni, ca ochii unei lehuze, și mǎ simțeam doborât ca în fața unei drame…
Soarele îmi sfâșia obrajii însângerați, dincolo de fereastra mare, în salcâmii negri și schilavi din grǎdinǎ…
În umbra atelierului se ivi deodatǎ o arǎtare: cu fața de cearǎ și brațele crispate, parcǎ în cea din urmǎ rugǎciune, un soldat tânǎr sta înțepenit și rece în cleștii sârmelor ghimpate, pe marginea tranșeei pǎrǎsite… În jurul capului aceluia palid – (era poate capul unui alt Christos?) –, soarele muribund punea o aureolǎ crâncenǎ, ca discul unui gât ghilotinat…
Aș putea oare sǎ spun pentru ce am plâns în noaptea aceea…?“
