La deschiderea de joi, 28 ianuarie, a Expoziției permanente Aurel Popp, criticul de artă Pavel Şuşară a ținut un discurs interesant despre opera lui Aurel Popp şi expoziţia realizată de artistul vizual Oana Mirabela Păcurar. Redăm în cele ce urmează această prelegere.

Muzeul din Satu Mare a spart nu numai clișeul acela care privește ieșirea din criza de calitate, fiindcă în general muzeele noastre sunt într-o condiție extrem de proastă, extrem de precară. A mai spart un clișeu. Este singurul muzeu pe care îl cunosc până acum – poate cu excepția Muzeului din Baia Mare – care nu este o clonă a Muzeului Național de Artă, un muzeu național mic, în care se regăsesc toate variantele artelor plastice românești, de la fundamentarea picturii moderne, a artei moderne românești, de la Grigorescu, de la Aman mai dinainte, de la Tătărescu și așa mai departe, până în contemporaneitate… și vezi exact ce vezi la București, numai că într-o variantă mai provincială, cu lucrări de mâna a doua sau mai mult decât atât, și revizitezi de fiecare dată aceeași paradigmă muzeală.

Un muzeu care-și exprimă propria sa identitate

Muzeul din Satu Mare, prin ceea ce a amenajat acum, este un muzeu care-și exprimă propria sa identitate, propria sa natură, propriul său stil, Aurel Popp fiind unul dintre reperele modernității românești, în ansamblul ei și nu numai dacă o localizăm în zona de baștină, în zona de origine a lui Aurel Popp. Asta ca să pornim de la ieșirea din șablon, care a fost enunțată adineauri.

În al doilea rând, într-un asemenea moment există o reacție firească de a fi puțin festiviști, de a ne bucura de faptul că a fost posibilă o asemenea realizare și că în ea se regăsește întreaga comunitate sătmăreană. Numai că, dincolo de aspectul de sărbătoare, trebuie remarcat un lucru banal. Și poate că o să învățăm, pornind de la aceste episoade, de la aceste lucruri aparent izolate, să învățăm cam care ar putea fi un comportament eficient, un mod de a lucra împreună.

Un asemenea eveniment nu ar fi fost posibil dacă nu era angajată în el întreaga comunitate din Satu Mare. Și când zic întreaga comunitate mă refer la specialiști, la oameni care să lucreze efectiv, dar și la autoritățile locale, care au înțeles că dimensiunea simbolică, identitatea afirmată prin creativitate, prin exprimarea de dincolo de contextele nemijlocite, de dincolo de timpul determinat, devine cumva o obligație și un mod imperativ de a ne manifesta existența în spațiu, în timp și dincolo de timpul prezent. Fără autoritățile locale, fără instituția muzeală, fără competența și capacitatea de identificare cu acest proiect al Oanei Păcurar, ar fi fost imposibil ca lucrurile să fie aduse în momentul ăsta și să ne vedem cu toții, aici, consacrându-le.

Despre Aurel Popp

Acum, trecând la Aurel Popp, pentru că de fapt el a contat aici, cu întreaga lui anvergură, cu întregul lui spectru de date personale și de manifestări artistice, Aurel Popp este cu atât mai puțin cunoscut cu cât ne îndepărtăm mai mult de Satu Mare. Mai găsim la Baia Mare niște lucrări, la București în Galeria de Artă Națională sunt vreo 4 sau 5 lucrări, dar niciodată el nu a avut o prezență în spațiul instituțional, în spațiul muzeal care să-i contureze personalitatea, care să-i identifice prezența și care să-i exprime anvergura. Aurel Popp, alături de încă vreo câțiva… aș zice colegi de generație, dar nu știu în ce măsură ei s-au întâlnit efectiv ca generație sau s-au întâlnit în familiaritate în tipul de acțiune… au trecut prin niște episoade biografice și niște forme de experiențe istorice și umane cu totul excepționale. Revoluționari, insurgenți, așezați în vâltoarea nemijlocită a istoriei, au transferat cumva – și Aurel Popp într-o măsură fundamentală – această vocație de a construi forme noi, de a visa forme noi, acest tip de idealitate l-au transferat cumva în propria creație.

De la actorul istoric, așa cum a fost el în revoluția din 1919, de la așezarea lui în stânga spațiului politic, așa cum funcționa el până la venirea comuniștilor, atestă o compatibilitate de comportament, de personalitate, de viziune cu ceea ce este zona de avangardă europeană. Și el chiar este activ în perioada în care avangardele europene erau în plină manifestare, în plin avânt. Toate avangardele au fost cumva de stânga, pentru că ele luptau împotriva osificării, împotriva estabilishment-ului mortifiant, împotriva unui anumit impas pe care istoria omenirii îl dobândise până în pragul Primului Război Mondial.

Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial se pune într-o discuție foarte serioasă și profundă chiar justificarea omului ca ființă rațională, ca formă de conștiință de sine a vieții pe Pământ. Și toată această dimensiune artistică sintetizată în diverse variante de avangarde încearcă să rediscute tipul de creativitate tradițional, să reașeze pe alte fundamente cercetarea – fie ea asumată ca atare, cercetarea de tip științific, pentru că atuncea sunt și marile revoluții din știință, în această perioadă se formulează și teoria relativității, a lui Einstein, cu cinci ani înainte de Primul Război Mondial, se schimbă concepția despre Univers, se schimbă toate axele pe care umanitatea le avea.

Aurel Popp face parte din tipul acesta de agregare umană și artistică. El este în mod fundamental un cercetător. Este format la școala academică, în climatul academic, așa cum se formau toți artiștii atuncea, dar el rămâne nu un observator al lumii din afară, se transformă într-un judecător al ei și un cercetător al modalității de susținere a ei în stare de funcționare, de punere a ei în față, de a o aduce în spațiul vizibil. Și chiar acest activism al lui Aurel Popp din tinerețea lui, din prima perioadă, pus alături de modalitatea de abordare a imaginii de la maturitate, arată că el de fapt era un fel de idealist mistic, un fel de spirit care căuta să justifice cumva istoria din punct de vedere al zbaterii, al dramei umane, al aspirației de a ieși din precaritate, de a ieși din efemer, și pe de altă parte punerea acestei zbateri, acestei drame în legătură cu o instanță, în legătură cu un ideal, pe care îl identifică într-un fel sau altul. Îl identifică în plan social sau îl identifică propriu-zis în plan mistic. O să vedeți, mulți dintre cei de față deja știu aceste lucrări, sunt unele cu o tematică religioasă explicită – sunt crucificări, sunt jertfe, sunt înălțări în lumină, sunt Schimbări la Față, există Cina cea de Taină.

Este cea mai curajoasă Cina Cea de Taină care a fost făcută vreodată, pentru că nu este acea imagine frontală, leonardescă, pe care o știm noi din manuale dintotdeauna, ci este una cu un unghi de fugă pe diagonală, cu un Iisus care stă pe gânduri și cu o lume… o învălmășeală istorică în jurul acestui moment crucial al Evangheliei, al Noului Testament.

Aurel Popp este, ca structură, o personalitate de tipul acesta. Este un căutător, un cercetător, cu idealuri foarte bine precizate și mereu alimentate de ceva, alimentate de istorie, alimentate de evoluția propriei sale conștiințe, alimentate de adversitățile pe care le-a avut în jur. Pentru că, asemenea oricărei naturi apostolice, oricărei naturi de înaintemergător, Aurel Popp a avut o viață extrem de dificilă. A fost exclus chiar de cei pe care, într-un anumit fel, el îi visa să fie cei veniți să facă ordine, să facă dreptate. A ajuns la o precaritate materială extremă. Și în ciuda acestor întâlniri contondente, dure, cu istoria, el a rămas exact ceea ce însemna natura lui și vocația lui esențială, aceea de creator și de conștiință care se frământă pe lângă lupta cu existența și ceea ce este așezat nelalocul lui în jur.

În afară de ce este expus aici, operele de maturitate și operele în care el s-a construit pe deplin, mai există în muzeu – și poate că odată ar fi interesant de repus în discuție și fondul acesta – lucrările lui de început. Lucrările lui mai sobre, mai academice, mai întunecate, dar în care vocația aceasta de iluminat, de căutător imperativ, de insurgent atent, se regăsește în aceeași măsură.

O asemenea expoziție poate să funcționeze în oricare muzeu din lume

În ceea ce privește organizarea acestei expoziții, într-adevăr, ea nu poate fi localizată prin elemente de improvizație sau care țin de așezarea la periferie. O asemenea expoziție poate să funcționeze în oricare muzeu din lume și în oricare centru cultural de mare anvergură. Felul în care Oana Păcurar le-a pus pe pereți (și evident toți cei care au ajutat-o) arată o extrem de profundă cunoaștere a operei și arată propria capacitate de a crea un discurs pe baza acestei opere. O să vedeți… uitați-vă numai în spate, acolo, unde este stâlpul de telegraf al lui Aurel Popp cu electricienii, cât de frumos se armonizează cu aceeași compoziție, pe verticală, care nu are legătură cu Aurel Popp, este unul din artiștii din ambianță, dar aceste decupaje pe care le face pe spații mici, unind în armonie lucruri care, în sine, nu au nicio legătură imediată între ele, arată cu câtă subtilitate și cu câtă atenție, cu câtă grijă și cu câtă cunoaștere a expresivității artistice a fost organizată această expoziție. Și privilegiul este în mod cert că Oana însăși este un artist care a văzut lucrurile ca un pictor, a văzut lucrurile dinăuntrul fenomenului și nu ca un muzeograf tehnic și lipsit de aderența directă la expresie, așa cum suntem noi, muzeografii, în general.

Pe de altă parte, o să vedeți aici câteva lucrări care sunt neterminate. Sunt eboșate, sunt lucrări monumentale, enorme ca densitate interioară, ca forță a structurii și eșafodajului, și ca potențial de a fi continuate. Și ele sunt în mod cert neterminate. Este una, acolo unde s-a reconstituit atelierul și s-au dat câteva repere privind viața tridimensională, să zic așa, a lui Aurel Popp, spațiul lui de lucru, obiectele lui personale, reperele care-l definesc cumva ca identitate efemeră, ca identitate istorică, există și acolo o lucrare neterminată, dar mai sunt accente în anumite lucrări care par a nu fi duse până la capăt. Eu suspectez în aceste zone lăsate nelucrate o intenție pozitivă. Pentru că în toate lucrările lui eboșate se vede extrem de bine anvergura lui de desenator, capacitatea lui de a decupa forma nu prin culoare, nu prin efecte de compoziție cromatică, nu prin tonuri, nu prin juxtapunerea lor, ci pur și simplu prin eșafodaj, prin structură, prin schelet. Or, într-un întreg dus până la capăt, dacă se lasă un mic detaliu prin care privitorul poate intra în metabolismul lăuntric al creației autorului, el atinge două forme de seducție extremă a privitorului. Pe de o parte îi oferă lucrarea finită, lucrarea gata, pe de altă parte îl lasă să tragă cu ochiul, ca printr-o ușă întredeschisă, în chinurile nevăzute ale facerii. Uitați-vă, în această lucrare din dreapta, toată este dusă până la capăt în afară de un mic detaliu din dreapta unde rămâne doar desenul. Și este cumva o invitație: veniți să vedeți cum arată o lume gata constituită și cum arată scânteia, cum arată nucleul care poate duce către partea finală. Un lucru similar îl găsim la Sclavii lui Michelangelo, care lasă să se vadă toate demersurile creației, de la decroșarea de primă instanță până la suprafețele finale extrem de bine polizate și bine puse în valoare.

Evident că nu putem discuta acum toate aspectele și toate sugestiile pe care ni le transmite această expoziție, dar măcar putem să ne punem probleme, fie în grup, fie individual, în legătură cu lectura ei, cu drama unui creator care ar fi meritat cu totul altă soartă și abia acuma poate începe o nouă călătorie a lui în conștiința publică, la atâția ani de posteritate, și evident că putem să reconstituim, pornind de la reconstituirea de aicea, și ambianța în care el a lucrat, pentru că, așa cum Oana n-a fost singură în tot ce s-a făcut aicea, nici el n-a fost singur în toată ambianța în care s-a format și a creat. Așa cum sunt artiști de o excepțională valoare, așa cum este Ziffer sau Oszkar Nagy sau alții, cu lucrări foarte interesante, care au creat un fenomen, pe care îl tractează Aurel Popp, dar fenomenul are în sine o identitate extrem de puternică, iar Muzeul din Satu Mare devine cumva fereastra către un fenomen local de anvergură europeană, și evident națională, indiscutabilă, dar care abia acum poate fi percepută așa cum se cuvine.­